Templul verde

Sunt locuri pe care le iei cu tine, în tăcere, în inimă, oriunde te-ar purta viața. Rămân acolo ca o prezență vie, ca un spațiu sacru.

Pentru mine, unul dintre aceste locuri este o pădure de brazi și molizi, undeva, ascunsă în Apuseni. O pădure pe lângă care mulți trec grăbiți, pentru că obiectivul turistic e altul, mai sus, mai vizibil.

Dar eu mă opresc. Revin mereu. Pentru mine, pădurea aceea nu e doar natură – e templu.

Am însoțit de-a lungul timpului mai mulți prieteni în această călătorie. Și, fără să spun nimic, observ cum reacționează în pădure. E frumos să pot simți cum le este sufletul în ziua aceea – după felul în care pășesc, privesc, sau rămân în liniște între copaci.

Acum vreau să vă invit și pe voi în această călătorie. Voi însoți cuvintele de aici cu imagini din acel loc – o încercare de a vă aduce puțin din taina lui.

Arborii – brazi și molizi – au trunchiuri groase, semn al unei vârste ce deseori trece de o sută de ani. Și totuși, în ciuda bătrâneții, verticalitatea lor e aproape perfectă, iar coroanele lor degajă o vitalitate remarcabilă.

E o combinație de forță, prospețime și demnitate. Simți acolo o energie care înalță, dar și o înțelepciune adâncă, ca și cum însăși ființa timpului – Chronos – ar respira în lemn, în rădăcini, în aerul umed al pădurii.

Aici brazii își rostesc tăcerea ca un cor de monahi – fiecare copac e ca un stâlp de rugăciune. Fiecare foșnet – o mantră a firii.

Bătrânii arbori căzuți la pământ nu mor, devin sol, hrănind viitoarele generații. Ce noblețe! Ce lecție tăcută despre viață, moarte și regenerare!E ca și cum Dumnezeu ne șoptește aici, prin firele de mușchi, că nimic nu se pierde – doar se transformă în dar.

Mă uit în sus.

Molidul – vertical, tăcut, perfect. De peste o sută de ani crește acolo, fără să ceară aplauze, fără să se grăbească, fără să se teamă.

Privindu-l, sufletul meu își amintește că a fost făcut să crească drept, nu să se îndoaie.

Merg mai departe . Un covor de mușchi se așterne. Piciorul mi se afundă în moliciunea mușchiului. Nu e doar un pas – e o îmbrățișare. E ca o mângâiere de mamă care nu cere nimic înapoi. Doar te primește. Aici, pământul nu doar susține, ci iubește.

Apoi îngenunchez. Jos,printre pietre, în tăcerea răcoroasă a muntelui, zăresc stalagmite de gheață. Coloane de puritate cresc din inima pământului. E o lume tainică, ascunsă sub stratul de permafrost al zonei – unde puritatea se întâlnește cu demnitatea.

Gheața nu e rece. E sacră. E o amintire a timpului dinainte de noi. Un altar alb al tăcerii.

Aici, nu te rogi către Dumnezeu. Te rogi în Dumnezeu. Fiind. Ascultând.Topindu-te în sacralitatea acestui templu viu.